Despre vocație...

A avea sau a nu avea vocație...să fie oare asta întrebarea?

Dacă ne raportăm la situația actuală, vocația e un must-have în bagajul unei educatoare, acel ceva care ar trebui să țină și de foame, că doar nimeni nu devine cadru didactic și chiar așteaptă să fie plătit pe măsura efortului depus, nu?

Și atunci apare gândul cel minunat...de ce te-ai făcut educatoare? Nu cred să fi vrut cineva să fie doar de dragul plânsetelor, urletelor, mucilor și altor cele care sunt imposibil de evitat .😆

Eu n-am fost fetița clasică, cea care punea păpușile pe scaun și le ,,învăța,,. Nuuu, nici sora cu frați mai mari sau mai mici pe care să-i educ sau care să mă educe...fiindcă, ce să vezi, o tot amenințam pe barză să nu-mi aducă nimic! 😆Și barza a luat la cunoștință, drept urmare sunt copil unic la părinți.  Așa că, nici de aici ideea de a fi educatoare. Mai târziu, prin perioada grădiniței și apoi a școlii primare, știam deja ce vreau să devin, chiar și  Moș Crăciun știa, mi-a adus la serbarea din grupa mare...o trusă medicală. Da, ați citit bine, trusă medicală pentru că îmi doream să fiu ,,doctoriță,,. 

Eeee, dar ce să vezi...vorba aia...socoteala de acasă și cu cea din târg...nu se prea potrivesc..pentru că a sosit clasa a VIII-a..da, aia cu ditamai examenul, la trei materii. Nu era bai, româna îmi plăcea mult, la matematică mă descurcam chiar bine,că deh..dirigintele era profesor de matematică...la istorie, domnul avea un stil așa deosebit de a povesti că nu prea aveai cum să nu reții ceva..

Care era de fapt baiul? Că aflasem eu cam cum e viața de student la Medicină...care, ce să vezi..implica și ceva corpuri neînsuflețite. Până aici ți-a fost, Andreea..că eu..chiar și acum, poate doar mai puțin, am această frică..Așa că...fix ca la Maps...reconfigurare traseu..unde să mă duc la liceu?  Prima variantă, bilingv engleză, că doar 90% o învățasem de la Cartoon Network și restul de 10% am perfecționat cu o doamnă profesoară în gimnaziu. A doua variantă, Liceul Pedagogic...unde ca și la bilingv, se dădeau niște probe de aptitudini...Păi, mă duc la ambele și dau probele și apoi aleg..asta era ideea..De unde..că probele erau în aceeași zi, la aceeași oră...

Mintea mea de 14 ani ce a ales? Să se fi gândit că erau probe sportive, de desen,muzică și dicție ..iar dincolo doar una? Nuuu..sport făcusem de mică, la desen mergea mâna, muzică..la fel..

Pe criteriul distanței față de casă, am ales să dau probele la Liceul Pedagogic. Probe luate cu brio, examen luat cu brio, admitere luată...tot cu brio, evident. Unde era vocația în timpul ăsta? N-aș ști să vă spun...poate era undeva, ascunsă bine și, asemenea unui  păpușar mânuia gândurile și deciziile mele.

Astfel, am început acest drum, pe parcursul căruia am realizat că e fix ceea ce mi se potrivește, unde pot fi și copilăroasă, pot improviza, pot dărui ceea ce știu...pot fi eu..

A fost vocație sau nu? Coincidență sau doar noroc? Poate puțin din fiecare..